Numele lui era Bartholomeu și era german sheperd, noi ( sotul meu are doi frați) eram la liceu pe atunci, le povestește el copiiilor.
Il strigam, după chef, derivatele acestui nume: Bart, Bubulinski, Brazinski, Bobaloowa, și el răspundea la toate.
Știa camerele după denumire și știa și mobilierul. Ii ziceai “ mingea este in living sub canapea” și exact acolo se ducea după ea. Seara ne punea pe toti la culcare, mergea din camera in camera și stătea puțin in patul fiecaruia, cât sa simțim ca este cu noi.
Am petrecut mult timp cu el ca sa îl învăț sa “ spună” bătând cu laba in podea, numărul de telefon. Știi, in caz ca se pierde (?!?).
Aici copiii cer lămuriri , pai da, aveam numărul 311- 241- 2643 și el “îl spunea” cu laba : batea de 3 ori, pauza, o data , pauza , încă o data și tot așa (?!?).
Pai nu îl puteai stanța pe o tăbliță la cureaua de la gât ?
Puteam, sigur, dar asta ar fi însemnat sa ce? In loc sa-l învăț pe el, sa îmi fac eu temele la algebra, geometrie, fizica....
Barth facea întrecere cu noi la urcat pe scări și cand ne jucam de-a războiul. el se făcea ca moare, întâi se învârtea in cerc și apoi cădea, dar tot mișca vârful cozii pentru ca era vesel și nu se putea abține.
Pana intr-o zi când chiar a murit. De batranete, noi eram deja la colegiu, am plâns câteva zile.
Uite aici, in cimitirul asta, este mormântul lui.
Am căutat, dar nu l-am găsit între cele câteva mii de morminte ale altor animale de companie ( câini, pisici, maimuțe, broaște, șopârle și chiar cai).
Sunt chiar 30 de mormite ale unor oameni ce au ales sa fie îngropați acolo, cu prietenii lor.
Oricum, el știe ca am vorbit despre el, ne-a auzit, fără a forma numărul ăla de telefon.