In Oneștiul anilor ‘80 o familie cu doi copii mergea la restaurant din ăla cu fata de masa din poplin alb și pahare din sticla, dacă era un eveniment, o sărbătoare, o “ ocazie”.
Noi eram la restaurantul Moldova intr-o zi de miercuri la prânz numai și numai pentru ca se zugrăvea in casa și ajunseseră la bucatarie. Aragazul era demonatat și pus pe hol, totul cu fundul in sus, masa plină de cutii cu vopsea și var, pensule și trafalete, așa ca cineva a zis “hai la Moldova sa mâncam o ciorba! “
Și asta am și făcut.
Masa asta la care ne-am asezat se clatina tare, dar am ales/o pentru ca era in dreptul geamului si lângă un ficus mare, adică era “ frumoasa”.
Ca sa o “ înțepenim” am pus cheia mea de yala sub piciorul metalic. Am mâncat, am plătit, am plecat și desigur am uitat și cheia acolo.
Câteva ore mai târziu, mi-am amintit de cheie și am fugit la restaurant sa o recuperez, doar ca...masa era acum ocupată de 3 bărbați.
Unul era mai in vârsta, îmbrăcat cu costum, purta și cravata, ceilalți doi aveau cămăși albe, erau probabil de la Primărie adică de la partid.
Barbatii păreau veseli, vorbeau tare și aveau masa (înțepenită cu cheia mea) plină de vin și bere, platou cu carne și garnitura și salate. M-am apropiat de ei cât sa ma vadă și sa ma audă și am anunțat:
- Buna ziua, ma scuzați, as vrea sa îmi iau cheia, am spus cu vocea cea mai hotărâtă ce o poti avea la 10 ani in fata a trei domni la costum.
M-au privit atenți, amuzați de apariția asta, o fetita, genunchi juliti, rochie de pânza.
- nu am găsit nicio cheie pe masa! Întreabă pe chelner, poate o fi găsit-o el ! Uite-l acolo !
Mi-a spus cel cu cravata ce parea șeful lor. S-a întors apoi către cel mai tânăr ce stătea așa cam pe margine de scaun, puțin stingher.
- Mihăiță! Ți-a venit fic-ta după cheie! Hai, gata gluma! Spune ce a fost atunci! Aventura - aventura si uite copilul îți cere cheia! Ha! Ha! Și apoi cu voce pițigăiată “Hai acasă tati ! “
Mihăiță a zâmbit albăstrui. Celălat tip, a ras - un ras de subordonat, iar șeful rezemat de spătar, ranjea satisfacut de umorul lui de calitate.
- nu se poate domn’ director. Nu a fost nici o aventura! Și dumneavoastră acum .....ha -ha- ha !
In tot acest timp, cheia mea lucea ca un dinte de aur intr-o gura cu buze de Mozaic și fonta, îndreptată exact in direcția mea.
Ca sa nu lungim agonia paternității, m-am aplecat iute, am impins cu umărul piciorul mesei, cât sa eliberez cheia, am tras-o și am rupt-o la fuga lăsand in urma vociferările lui domn’ director pe a cărui pantaloni se pare ca se vărsase ceva.
M-am oprit după vita de vie ce acoperea terasa de lângă sala restaurantului și am putut vedea pe domn director frecandu-se pe un crac, iar Mihăiță, zâmbit fericit și asezat parca mai confortabil pe scaunul lui.
Uneori îmi imaginez ca la timpul potrivit chiar a avut o fetita :)
Life is Good ❤️
Comments