Prietena mea cea mai buna, Cerasela, mi-a luat toți iubiții. Ea nu ii lua ca ar fi vrut, ci ei pur si simplu, ei singuri plecau la ea. Orice cap pe umeri putea sa vadă ca nu era vina ei; sa te superi pe ea ar fi fost cum te/ai supăra ca e luni sau ploua sau s-a făcut deja noua. Pur și simplu - este luni, ploua și-i 9.
Într-un final a trebuit sa plec din țara, sa intru singura in NATO in 97, când România facea eforturi sa adere ca sa ne bage pe toți, doar ca sa prind un avans de câteva luni , într-un loc departe de ea, și sa găsesc, eliberată de competiție, un soț.
Primul semn s-a ivit de timpuriu, cred ca aveam 13 ani, ca ele, semnele ne vin ,dacă știm sa citim. Cam pe-atunci am început sa silabisesc din cartea destinului, când Cezar Avachian a început sa se tina după Cerasela.
Către toți ce au strâmbat din nas la întâlnirea cu expresia “ a se tine după...” ca suna prea provincial și învechit, va amintesc ca voi toți “ va țineți după..” o mulțime de lume, chiar acum.
Poporul roman prin generația noastră a inventat idee de “ follower” care exact asta înseamnă “ a se tine după”... Da, aplauze justificate, încă un merit universal pentru care, noi romanii, încă nu avem brevet.
Deci, Cezar era, in termenul de azi, un follower al Ceraselei și făcea exact ce implica cuvântul, adica pur și simplu se ținea după ea. O conducea acasă sau crea cu abilitate situații in care, ea sa se țină după el: following The follower cum ar fi.
Cezar avea nu doar avantajul de a fi blond într-un oraș relativ saten, dar mai presus de asta, aveam geamul deasupra alimentarei de la Sfat și vedea, in stare incipienta, formarea unei cozi cand se baga ceva. Sa mai amintesc ca in 84 eram slăbiți și ni se baga rar?
Mai departe totul era simplu: el alerga la coada, o chema și pe Cerasela și așa, ea se ținea după el ( din nou, following, dacă insistați) in acest natural proces de așteptare “ sa se bage”.
Nu știu cum aflau oamenii “ca ( ni, li) se baga”, ma gândesc adesea la asta de pe poziția de marketing și publicitate, pentru ca dacă as sti cum se perpetua, in era “ Pre-comunicare” , cu așa repeziciune aceasta informație, as avea miezul publicității perfecte: impact enorm, cost zero. Încă mai caut.
Înapoi la Cezar; el, era nu doar blond si poziționat strategic cu vedere la alimentara, dar mai era și prieten și coleg de banca cu Berti. Cerasela era prietena și colega de banca cu mine. Cezar se ținea după Cerasela. Se conturează clar ca, prin tranzitivitate sau cum se cheama acea proprietate matematica, Berti urma sa se tina după mine.
Trebuie sa spun ca Berti aparținea minorității maghiare, si majorității calitative, in ochii mei, plus ca formula “ 2 + 2” ca la Abba, era la moda atunci, ceea ce făcea absolut fireasca și chiar obligatorie tinerea lui după mine.
Și am așteptat. Am așteptat și as mai astepta și azi, pentru ca Berti era complet OPAC la acest aranjament.
După câteva luni, îndoiala a început sa- mi fisureze temelia încrederii in matematica și aplicarea in viața a proprietatii de comutativitate ( asta cred ca este), așa ca am făcut ceea ce orice femeie ar fi făcut : am scris lui Berti, o scrisoare de adio. Scrisul e forma de comunicare preferata in cazul despărțirilor pentru ca poti spune TOT fără sa fii intrerupt, și aveam multeee sa ii spun !
Înainte sa i-o înmânez, am dat Ceraselei sa o citească, sa știe si ea ca gata, s-a sfârșit între mine și Berti, nu mai suntem împreuna, nu mai suntem noi patru, totul e spulberat, a rămas ea singura cu Cezar, sa ducă, in griul zilelor ce vor urma, povara absentei noastre. Eu și Berti ne despărțeam pentru totdeauna.
Ea, cu înțelepciunea vârstei de 13 ani, așezată pe scaunul de la bucatarie precum judecătorii negri din filmele americane, willing, able & capable, adică apta si capabilă, a citit atent și calm scrisoarea, a privit ochii mei furioși si a înțeles ca eram in apogeul dramei. Cu gesturi lente a împăturit-o, in doua, in patru și a zis ceva ce avea sa ma urmărească toată viața: “ nu-i fa una ca asta! eu zic sa am aștepți, sa ii mai dai o sansa”.
Cred ca acela a fost momentul de cumpăna, momentul critic când iei o decizie de “drum in furca “ când nu exista înainte, ci doar stânga sau dreapta și am luat/o pe drumul înfundat al nedespărțirii de Berti.
Am pierdut scrisoarea și tot elanul si am rămas așa, pana in ziua de azi, nedespărțiți. Nici nu știu dacă sotia lui știe ca el nu e încă despărțit, eu am spus familiei mele, a fost terapeutic sa vorbesc despre asta, mai ales copiilor mei adolescenți. Cand fiica mea se lanseaza in tirade despre James sau Brandon, in primul moment cand respira, intreb iute, ca sa stiu, "it is a Berti story?" No! It is for real! isi varsa ea oful si continui sa ascult. Si ea este acum in relații imaginare la fel de reale. Sau invers.
Dar asta e doar începutul ...
( va urma, sau nu - dacă voi primi semne de dezaprobare, critica asumată )