Cand este August , școala bate la usa, copiii așteaptă rechizitele, cu ghiozdanelele căscate la usa magazinului Moldova universal, și tu nu le ai la raft - asta e definita disperării in comert.
In ziua aceea, Letea Bacău, m-a sunat, sa fiu acolo in trei ore sa ridic marfa. Era vorba de mii de caiete. Am lăsat totul balta, am luat fila de cec, și am sărit in cabina camionului lui Ionica, sa pornim la drum.
Era trecut de amiaza si daca nu ajungeam înainte de închiderea fabricii, toții elevii și studenții din Iași puteau sa-și ia rămas bun de la anul școlar, pentru ca erau ca și repetenți.
Sau cam așa ceva.
Letea era regele hârtiei, făcea sute de sortimente ( si hârtia pentru bani , cea cu filigran o făceau tot ei) si exporta in USA, Elveția, Olanda, Orient si chiar Asia.
Am căutat pe google.
Era cea mai mare fabrica de hârtie din partea asta de Europa și se purta ca atare: despotic.
Daca Letea m-ar fi sunat in noaptea de Înviere, lăsam lumina sa mi-o tina o vecina, înhățam fila cec, camionul și eram pe drum.
Ionica era șofer la Universal, era tânăr și plăcut la înfățișare. Politicos și calm, la el fiecare cuvant costa bani și lui nu-i plăcea risipa.
Fusesem cu el la drum la Reghin după instrumente muzicale și filme foto, la București la Miraj și la Cluj la Farmec după cosmetice.
Citeam câte o carte groasa in liniștea din cabina. El nu era pentru conversații frivole, spunea doar ce și cât era strict necesar.
Și foarte puțin era necesar.
Fusesem cu el in delegații grele. Pe dealurile Clujului in nopțile înghețate, nu mai trăgea motorul din pricina motorinei cu așchii de gheata ce sugruma debitul de carburant. Eram plini cu marfa. Mergeam greu. Eram stafii - obosite, înfometate și înghețate. El trebuia sa oprească, sa încline cabina si sa sufle in jiclorul înfundat. Îmi spunea grijuliu, sa stau in cabina, sa nu cobor in ger, și rămâneam suspendată peste bord cu sarsanalele căzute pe lângă mine, pentru ca eram prea obosita ca măcar din solidaritate, sa stau pe marginea drumului sa aștept.
Ionica vorbea puțin dar simțea mult.
Eu eram economist la serviciul comercial. Terminasem facultatea de vreun an.
Prin bunăvoința unei prietene care m-a așteptat sa ii plătesc, cumpărasem de la ea un apartament mic in Tatarasi. Aveam o leafa de 65$ și toții banii se duceau pe cărți și mâncare pentru mine și caniche-ul meu, Amadeus.
Amadeus știa ca la ora 5 ajung acasă și ma astepta. Dar dacă trecea de 5 și nu veneam sa-l scot in parc, o alarma se declansa automat și plângea, latra și urla ca o haita de coyote sub luna plină.
Desigur vecinii mei știau exact zilele când nu eram acasă la ora 5. Când aveam delegații lăsam cheia cuiva și îl scotea afara. In aceasta zi însă, nu știusem ca voi pleca la Bacău, așa ca Amadeus urma sa ofere scării un concert ce avea sa îmi aducă administratorul la usa.
Și pe buna dreptate.
Letea era imensa, întinsa pe cateva hectare, corpuri de clădire construite la 1880. Erau camioane peste tot, unele descărcau materie prima, altele încărcau hârtie de ziar, altele cartoane de ambalaj, altele luau hartie de țigarete, era un organism viu si pulsa de viața. Și mirosea urat. Celuloza miroase urat.
Noi am parcat la depozitul cu papetărie și am alergat la birouri sa îmi facă avizul de expediție, factura și sa plătesc marfa. Toți ne grăbeam , era ora închiderii și se știe, birourile sunt primele care trag oblonul.
M-am întors la camion cu toate actele, băiatul cu motostivuitorul tragea poarta de la rampa de încărcare, am mulțumit și am urcat in cabina.
Eram in drum spre poarta când un băiat in salopeta ne-a oprit. A venit la geam in partea mea și mi-a spus “ V-am pus un box de hârtie igienica”.
Nu am înțeles in huruitul de motor ce îmi spune, dar l-am asigurat ca totul e bine, am actele și le arat la poarta. El tot striga ceva despre hârtia igienica și fugea după camion. Tot făcea semne disperate, așa ca am oprit din nou si atunci am înțeles ca încărcase iin camionul nostru un box de hârtie igienica.
Fără comanda. Fără bani. Fara acte. Bineînțeles in speranța unui bacșis.
Când ești nou in slujba, ultimul lucru dorit e sa scoți ilegal din fabrica Letea un box de hârtie igienica.
Am întors camionul către prima rampa sa dea jos boxul. Toti închiseseră.
Băiatul care sperase ca ma bucur și si îl răsplătesc, s-a trezit ca uite nebuna asta din Iași, ca nu degeaba Socola e acolo, trage de ușile camionului și face atâta zarva.
Speriat, m-a rugat sa las așa, sa ies pe poarta, ca dacă se afla, îl concediază, sa merg înainte, sa nu îl bag in pușcărie. Și a fugit printre hale.
Nu știu cum am trecut de paza, cred ca așa se simt traficanții de arme, la postul de control.
Broboane și sudoare.
Ionica, ce nu avea stuchit la furca nici in timp de pace, era chiar și mai tăcut in vreme de război, așa ca tot drumul a refuzat sa îmi dea vreun sfat. Ce sa fac cu marfa in plus, cum ajung cu ea fără acte, cum explic asta, in ce încurcătura am intrat?
Mi-a zis doar: nimeni nu trebuie sa știe, ca iese rau, don’soara!
Era târziu, cred ca 9 seara când am parcat la subsolul magazinului și am deschis camionul sa dam jos boxul. Eu mi-l imaginam așa cât 2-3 valize una peste alta, zic, ii dau și lui jumate, și scăpăm de el.
Dragii mei, un box de hârtie igienica, cantitate comercială, este mare cât un balot, cât cuprinzi cu brațele, și înalt de un metru. De-l ridici sa nu atingă pământul, îți ajunge la barbie si abia vezi pe unde mergi.
Ionica a zis ca nu-l putem lasă in camion ca intram amândoi la încurcătura. Ca nu vrea sa îl împărțim pentru ca dacă desfacem cartonul exterior toate sulurile se împraștie in tot subsolul și ca nu , nu are nici o ideea unde sa-l punem, decât ca imi face din sârme doua agățători laterale, sa am de ce- l apuca și sa-l duc acasă. Noapte buna, don’soara!
In noaptea aceea, traversând Iasiul agale, spre dealul Bucsinescu, pe la vechiul dispecer și apoi Flora, se putea vedea înaintând un box de hârtie igienica. Era maro cu textura aspra de carton de oua. Mergea încetișor purtat cu mult efort de cineva copleșit de evenimente și situație și viața.
Mașinile încetineau in dreptul meu, coborau geamul și cate o voce îmi striga “ vin vremuri cacaciose!” “Ai mâncat prea multe perje ?!!“ diareee!! Vine diariaaaa!”
Și aveau dreptate.
Acasă, câinele meu închis 18 ore după urletul de seara a procedat ca și cum l-as fi scos in parc, doar ca pe covor și gresie și parchet.
Dar aveam destula hârtie sa șterg.
Câțiva ani apoi, fiecare musafir pleca de la mine cu câteva suluri de hârtie și un călduros la revedere. Eu chiar cred ca veneau exact pentru momentul asta, al plecării încărcați de suluri maro cu textura cartonată.
Life is Good ❤️
Comments