Putini oameni puteau sa-și scoată familia, la o plimbare cu liftul, in orașul nostru, in anii ‘80.
In primul rând ca nu prea găseai lift: la magazinul universal, perla orașului- nu era, de aia puseseră la parter pe dreapta electrocasnice grele și pe stânga mobilier, ca doar nu aveau sa le care in spinare doua etaje.
La hotelul Trotus era lift, dar cum sa te plimbi cu el pe sub nasul recetionistei ? Dacă aveai rude in vizita, nu le puneai in hotel, sa ti se ducă buhul de neprimitor, ci ii duceai acasă, mutai mobilele, sa faci loc pe parchet, umflai, in trei ore, cu pompa de bicicleta, o saltea, sau puneai o ditamai plapuma împăturită si așa dormeau toți, înghesuiti, dar sublim vegheati de spiritul ospitalității.
Ca sa-ți duci familia in weekend cu liftul, in Onesti, aveai blocurile trei măgari și glisantul de la pod. Atât!
Am studiat.
In anii aceia lifturile erau singurele care, când funcționau, functionau!
La apăsarea unui buton, simplu, eficient, fără cafea sau Kent, erau un simbol in felul lor: te duceau in sus, prompt, fără mofturi, oricine ai fi fost.
Erau o cura de civilizatie, era pur și simplu terapeutic, sa mergi In lift.
Cu liftul, la “trei măgari” , am fost pentru ca acolo locuia cea mai buna croitoreasa din oraș. Maica-mea a zis ca acum e ok sa va spun, ca nu se mai teme ca mergeți toți la ea si o aglomerați, ca oricum i-a terminat anul trecut rochia aia, păcat ca între timp s-a îngrășăt și nu-i mai vine, o pot lua eu, dacă a revenit la moda rayonul și bordura cu flori.
La blocul glisant mergeam cu liftul ca așa voia frate-miu. El, la cei 4 ani ai lui, era un mare admirator al liftului și asta era cel mai aproape de casa.
Când am înțeles importanta liftului in viața lui, am făcut ceea ce orice sora ar face, i-am oferit liftul lui personal chiar la noi in casa.
Lucrurile se derulau așa; el, cu entuziasmul copilariei ma întreba “ vrei sa mergem cu liftul ?” Eu ii răspundeam cu entuziasm egal, deși un deceniu in plus la vârsta, “ bineînțeles!”
Deschideam cele doua uși ale cămării și ne înghesuiam amândoi înăuntru, cu picioarele in lădița cu cartofi. Am fi putut sa o scoatem afara, dar pentru operativitate nu o făceam, plus ca niciodată nu ne-am gândit ca ne încurca sau ca un lift nu ar putea avea o lada de cartofi și ceapa pe podea.
In echilibru precar, pe cartifii aia, cu spatele la rafturile pline cu oale, borcane, sifoane și cutiile cu capsule, sticle, sacul cu mălai, și cel cu sare mare pentru murături, eu tineam usa cât mai închisă, fără sa îmi strivesc degetele, și el avea dreptul sa apese pe polonicul sau stecuratoarea atârnate pe perete, pentru a alege etajul.
Un impediment de menționat, orice alegea, noi tot la parter coboram, dar asta nu părea sa îl deranjeze.
In bezna din cămara cu ușile închise se auzea doar un mecanic “ jjjjjjj - jjjjj - jjjjj” și apoi un “ clank” semn ca eram la parter. La acest punct vorbeam in șoaptă:
Eu - am ajuns!
El- ieșim afara ?
Eu- așa in pijama ?!? Ne vede Dumitreasca și Tudor.
Ăștia mereu erau acolo jos la scara blocului.
El - nu putem ieși in pijama!
Eu - știu! Hai înapoi in casa.
“ jjjjjj - jjjjjj - jjjjjjj” și apoi un definitiv “ clank”
Eu - Am ajuns !
El - ce bine ca suntem iar la noi ! Îți dai seama, dacă ne vedeau aia îmbrăcați așa !?!?
Eu- ar fi fost groaznic! Bine ca ne-am dat seama și n-am ieșit !
El - chiar ! Mergem și mâine ?
Eu - Îhî, mergem !
In timp ce tot orașul trebuia sa se mulțumească cu 4 lifturi in total, noi îl aveam doar pe al nostru. De fapt, apartamentul nostru, la etajul trei, arhitectural vorbind, era un penthouse.
Nici nu se știa notiunea de penthouse și noi aveam unul.
Erau pe atunci doar trei penthouses in România : primul la Peleș al doilea al nostru și al treilea și-l făcea in acel moment, Ceaușescu la Casa Poporului.
Copy cat!
PS niciodată nu i-am spus lui frate- miu ca noi de fapt nu am avut lift. Sper sa ia cu tărie de caracter vestea asta.
Life is Good ❤️
