Eu și Zizica am inventat You Tube. In 1975. In Onesti, România.
Celor putini ce găsesc excentrică aceasta afirmație, trebuie doar sa le amintesc contextul ce se asortează perfect acestei descoperiri.
Exact in acel moment in Onesti , pe strada progresului, la nr 6, Nadia Comăneci își perfecționa 9,99 ce avea sa fie 10 in următoarele luni, spre uimirea întregului Mapamond. Exact atunci, pe o strada paralela, strada Parcului la nr 24, Loredana Groza lua lecțiile de canto ce aveau sa aducă , din nou întregului Univers, pe buzele lui, dacă are, șlagărul “ buna seara iubito, te-aștept ca și caaaaand ....🎼🎼🎼🎼🎼”.
Doua străzi mai jos, pe strada Casinului la nr 18, Carmen Rădulescu își creștea corzile vocale ce aveau sa anunțe ca “fericirea are ochii tai “ și “ poate crezi ca-i mai ușor / sa colinzi lumea-n zbor/ poate vrei sa-ți tot vorbesc/ cât de mult te doreeeeesc”
La nici doi pași, la generală 5, Teodora Enache cea mai mare cântăreața de jazz a României, avea doar 7 ani și canta la serbarea școlară “ Oh, Charlie Chaplin, înger vagabond , hai bătrâne vino , de sub Orizont / oh, Charlie Chaplin, hohot interzis/ redeschide teatrul ce ni l-au închiiiiiiii-sssss”
Oneștiul anului 1975 era un ocean de talente marginit la est de Perchiu, la vest de dealul Red și- n care se vărsau raurile Trotus și Cașin. Ele, talentele, aveau sa devină, alături de Stefan cel Mare născut, bineînțeles tot acolo, geniile zilelor de azi.
Undeva pe strada Republicii nr 50, la etajul 3, eu și Zizica inventam You Tube. Oamenii tind sa ceara o imagine a personajelor, așa ca e destul sa spun ca in timp ce eu eram ascutita ( am prea recuperat între timp) și lunga, Zizica era perfecta!
Dacă Shirley Temple ar fi căutat o dublura, Zizica noastră era omul ei. Dar desigur, in ‘75 , Onestiul era oarecum ferit de drumurile ce intersectau Hollywoodul cu Parisul și Moscova, plus ca mai e un mic aspect, chiar sa fi ajuns acolo, pentru ca drum bun era, schimbai la Mărășești dacă veneai dinspre București, sau la Adjud - dacă nu, și imediat ajungeai, totusi, dificultatea era ca nu puteam fi văzuți. De gaze.
Platforma industrial Borzesti începea pe roua dimineții, când intra in combinatul petrochimic, schimbul unu, sa arunce vârtos gaze in atmosfera și dacă se oprea pe la prânz, apucam sa ne ștergem și noi ochii plini de lacrimi și începeam sa ne zărim așa ca-n ceata, fiecare pe unde apucase sa ajungă, orbecăind și tușind sec. Noi ne-am dezvoltat, compensatoriu, alte simțuri, de la gazele astea, auzul, orientarea-n spațiu și cel tactil fiind trei dintre ele.
Nimeni nu era supărat pe gaze! Ele erau ca aburii aruncați pe scena, in showul marilor formații rock, doar ca aroma era mai de plastic copt, aburi de clor, insecticid și cianura. Unii, de aveau copil mic, își mai aminteau sa închidă un geam, dar chiar și asta era o exagerare , mofturi.
Eu cred ca aceste gaze ne-au făcut pe noi atât de speciali, oricum un efect pozitiv au avut, pentru ca prin 2000 când au închis Borzestiul, toți oamenii rămași fără gaze, au început ba sa se îmbolnăvească si pensioneze, ba sa plece din țara in căutarea lor, ba chiar sa moara. Fusesem atașați de ele.
Înapoi la Zizica acum, care, cu cârlionții ei perfecti ( și parul conta enorm atunci!) nu prea avea ea de ce sa se joace cu mine, socotind parul meu drept de coreean, dacă nu as fi fost geografic , chiar in capul ei, eu la etajul 3 și ea la 2. Imediat ce ajungeam acasă, după școala, aruncam ghiozdanele și pana la ora 4 când veneau părinții , eram pe You Tube. Bineînțeles ca noi nu știam sa ii spunem așa, nici Rudolf Diesel nu i-a spus diesel motorului lui, noi ii spuneam “ la vizor”.
Doar usa mea avea vizor, nu știu de ce, așa a fost sa ma prefere soarta, și in timp ce una stătea de o parte a ușii, in interior cocoțată pe scaunul de la bucatarie, alta era pe casa scării , in fata vizorului, și dezvolta exact in aria vizuala , și aici era o arta, cele cinci momente ale subiectului: expozitiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul. Adică pe limba asta recenta: un show.
Aveam cam 2-3 ore de Screen time, și alternativ eram pe una din cele doua părți ale ușii: ori in interior, respirând greu cu nasul lipit de usa și ochiul înfipt in vizor, ori pe scara, jonglând in perimetrul vizual degete, jucării, tacâmuri, legume sau papuci, făcând o poveste interesantă. Simplitatea nu era acceptata. Trebuiau inclusă muzica, apariții surpriza, manipulări neașteptate folosind perspectiva, lărgimea scarii, preșurile de la usi, etc.
Acum, doar așa între noi, și cu modestie, eu eram ceva mai buna la povesti și deci, Zizica, ma lasa sa ma produc scutindu- ma de scaunul ăla neconfortabil, dar și asta avea un preț; mereu ma gândeam la spectacolul următor, uneori strivită de responsabilitatea de a-l duce.
Când matusa mea, in imensa ei generozitate, mi-a adus cadou din RDG, de la magazinul de jucării, un catalog ce se dadea gratis, si care era plin - plin ochi cu pagini lucioase, cu sute de imagini, un desfrâu vizual capitalist, noua ni s-a deschis o noua era in programul zilnic “ la vizor”.
Zizica, cu febra musculară, ca scaunul ăla te aducea prea sus și trebuia sa stai cu genunchii flexati, respira cald in usa, mai ștergea aburul de pe sticla și privea atent in timp ce eu, pe scara blocului , ii răsfoiam paginile și făceam povesti. Ea ar fi putut sa-l vadă și așa normal in poala, dar nu, nu am lăsat sa se întâmple asta și sa-mi pierd, doamne sfinte, unicul spectator.
Același principiu se aplica și azi dacă ne gândim bine: cu toții ne-am putea privi direct copilul, câinele, pisica, papagalul, strachina cu chiftii, direct in poala, dar bineînțeles ca nu o facem ! Exact asta e Geniul ; ceea ce era de demonstrat, sau “ ccdm”, dacă încă se mai zice așa.
Intr-o zi, din senin, Zizica s-a mutat, așa deodată , cum vin marile cataclisme in viața noastră. N-aveam s-o mai văd niciodată. Când aud povestea fraților reuniți după zeci de ani, un abur de lacrima îmi acoperă ochii și ma gândesc la ea. Numele ei adevărat era Curtache Sorina, dar mama ei nu o striga așa, ci Zizica.
Sunt sigura ca ocupată cu viața, nici ea nu știe ca noi doua am inventat chestia asta, You Tube, nici ei nu i-a dat nimeni nici lauri, nici diplome, trofee, medalii sau credit, și își vede de-ale ei, modesta, ducând ca și mine, stoica, povara geniilor de Onesti.
