Cimpoiesu era copilul ala căruia abia i-au ieșit dinții permanenți și deja are unul pe jumate și-n diagonala spart și vecinul crăpat.
In zilele noastre probabil ca ar fi fost medicamentat și pastilele alea ar fi scos din el tot entuziasmul, dar pe atunci ADD nu avea un nume și de aceea i s-a spus, in viața mea, Cimpoiesu.
Cred ca undeva in lume, a dat rezultate metoda asta, de a-i astâmpără pe toti cimpoiesii, punându-i in banca cu cea mai plictisitoare și tocilara și pătrată și conștiincioasă eleva.
Din păcate, asta eram eu.
Mutarea urma sa-l lase fără partener de spart dinții, și sa-l plictisească de moarte și sa-l moleșeală cumva, sa-l vlaguiasca iar pe total, subtil, sa-l învețe minte sa stea naibii , țeapăn!
Dacă in zilele noaste un set indignat de părinți ar bate cu pumnul in usa cancelariei, pe vremea aceea, mutările astea de șah erau la discretia profesoarei, nebunul si pionul și regina, săreau careuri dupa voia ei.
Asadar, am stat in banca cu cimpoiesul nostru, un an întreg.
Nu pot spune ce a învățat el de la mine, foarte probabil ca nimic, și l-am și plictisit de moarte, dar pot spune ca eu nu l-am uitat și in plus am învățat o groaza de la el!
Ceva ce-mi amintesc vivid pana azi este ca m-a învățat ideea de spațialitate.
Cimpoiesu nu avea el multe, dar avea o idee foarte clara și ferma despre posesie.
Așa ca a împărțit banca de lemn exact la mijloc cu o linie bine trasa cu pixul. Jumatatea lui si nimic altceva, era punctul lui focus pentru șase ore pe zi.
Cu o intensitate demnă de o cauza mai buna, păzea ca nu cumva cotul meu drept sa treacă, din greșeală, chiar și 1 mm pe jumătatea lui. Câteodată uitam de aceasta granița invizibila și asta îmi aducea un cot in cot, de-mi sarea creionul la trei bănci distanță.
Dupa o vreme, Cimpoiesu, înzestrat cu așa intensitate, creativitate și voința, nu a mai putut lasa la voia întâmplării, acest gen de accidentale treceri pe partea lui de banca.
Neajutat de nimeni, a venit cu o idee geniala: a minat teritoriul lui. Dar nu oricum, ci in cel mai eficient mod, un mod acceptat chiar de ministerul învățământului.
A luat o rigla, a umplut/o cu muci si i-a întins de la zero la 30, făcându-i din verdele inițial un alburiu nedetectabil de către cei din jur.
Cred ca istoricii vor dovedi ca asta a fost un sistem precursor al minelor explozive: nu le vezi, dar știi ca sunt acolo.
Apoi a pus rigla asta la mijlocul băncii.
Patruzeci de ani mai târziu, lecția de spațialitate este cu mine, și știu exact care e jumătatea mea in toate împrejurările, cu sau fără rigla 🙂
