La Starbucks sunt singura la rând, adică eu sunt rândul.
In jur sunt oameni pe scaune sau pe fotolii, fiecare cu cafeaua lui.
Barista ia comanda și ma întreabă “ numele?”
Pai sint doar eu, I am the only one ! zic si ma uit in urma mea explicit ca nu este nimeni și numele nu este necesar. I am the only one! Zic din nou.
Americanii nu sunt obișnuiți și nu așteaptă deviații de la cursul prestabilit. La întrebarea “ name?” ei așteaptă numele nu observații despre poziția in sir sau starea vremii.
Barista mea notează ceva pe carton.
Îmi zic ca o fi pus un X , sau vreun semn de-al lor și merg la căpătul la care îți aștepți băutura.
Ma angajez intr-o conversatie pe net și cumva pierd noțiunea timpului.
Când ridic privirea văd oamenii ca ma fixează atent. Acum sunt încă câțiva in linie. Barista striga “ THE ONLY ONE !” Theonly one!
Ce surpriza! Nu pot sa cred!
Ma îndrept de spate și merg cu demnitate, cat sa “ fit de bill” = sa ma potrivesc descrierii.
Iau cafeaua și dau din cap “ da, da” chiar eu.
Oamenii zâmbesc. Zâmbesc și eu.
Probabil ca unii isi imaginează ca niște părinții nebuni m-au botezat la beție.
In US apar la știri reportaje despre părinți care își numesc copiii: Solaris, Calcifer, Eureka, Tesla, Fanta, Beretta, Denim, Halo, Pilot, Apple, Lucifer, Amen, Kaiser, Yogi, Czar, General, Lemon, Alp, Stalin, Casnova, Capone, Girl, Son și chiar God.
In acest context, “The only One” pare un nume firesc. Și ce plăcere când te striga așa necunoscuții!
Cred ca din greșeală am descoperit un stimulent - un motivațional.