Ursi & Guguloi

Dacă exista o conexiune între numele ce le purtam și cine suntem sau devenim, atunci am aici personajele cu care sa ilustram pe Wikipedia aceasta conexiune.

Ursi si Guguloi sunt in clasa cu mine și ei înșiși intr-o clasa doar a lor, americanii spun “ in their own class”. Parca suna mai bine asa.

Stau așezati mai spre spatele clasei pentru ca sunt înalți și pentru ca, in general, in fata stau cei ca abia acum afla, in timp ce ei, deja știu.

Ursi este prescurtarea unui nume, simplu de ghicit, este un -escu ca cel putin trei dintre presedintii noștri. Este solid gold și stabil și Reliable ( de încredere) , genul de material de căsătorie, când vine timpul sa începi trierea. Și timpul vine.

Guguloi deja arată ca un artist, are mustață și cu greu tine in frau o barba ce avea sa îl năpădească mai târziu ca vegetația luxuriantă in pădurile tropicale din Costa Rica. Adică - firesc. Are o voce ce merge in șoaptă, și mișcări rotunde atat de calme - e terapeutic sa îl privești.

Amândoi zâmbesc cu ușurintă și au mult umor.

Nici unul dintre ei nu este my follower și probabil ( nu încă) nici al Ceraselei.

Ne întâlnim intamplător in Weekend, in quartar pe aleile dintre cele mai vechi blocuri ( model solid, rusesc, ziduri de cetate ) din oraș, alei pe care trec putine mașini și multe biciclete.

Toți trei avem semicursiere, purtam blugi scurți, tricouri și probabil teniși. Încerc sa bifez ce altceva ne uneste: cred ca faptul ce ei sunt pescari, iar eu nu am răbdare.

Acum ca ma gândesc la sensul răbdării, pot spune sigur, ca pana și clipitul, respirația si înghițirea salivei, de nu erau reflexe automate, nu ar fi putut fi lăsate pe mâna mea: nu as fi avut răbdare sa clipesc 29,000 de ori pe zi, as fi clipit totul deodată.

Nu știu ce fel de gluma ne-a fost livrata de cel ce muta piesele pe tabla asta și apoi rade de crapă, dar într-o duminica, m-am trezit mergând cu bicicletele eu și ei doi la pescuit.

Nu putem da vina pe nici unul dintre noi; eram un fel de cafea și orange juice, fiecare e o opțiune buna pentru mic dejun, dar nu le poti amesteca In aceeași ceașca.

Povestea asta nu este despre undite, sau scule de pescuit sau solzi de peste si natura, povestea asta este despre interacțiunea timpurie între “feminin si masculin” despre cum învățam limitele pana la care putem împinge “ The endurance for rules” ( respectarea regulilor).

Un timp ei au pescuit pe marginea lacului. Nu stiu in ce sat eram, am pedalat poziționată între bicicletele lor și așa am ajuns acolo, oricum am luat-o înspre Belci. Am stat la distanță de ei, cu toate hainele pe mine, in soare, indignata pe mine de proasta decizie de a ma afla acolo.

Ca sa găsesc ceva de făcut, am adunat vreascuri de foc. Lemnele erau mai mult un compliment adresat lor, wishfull thinking, ca va fi de prăjit ceva mai mult decât pielea de pe spatele lor goale.

Eram aplecata culegand sânziene și coada calului și spini și orice ar fi aratat macar putin a floare de camp, cand am auzit zgomote, râsete, țipete, entuziasm si stupoare și am tresărit de bucuria anticipata ca au prins un peste. Ca au prins unul destul pentru noi trei, ca tot zburase timpul și eram flamanzi.

Am simțit vivid gustul cărnii albe, un os mi s- a oprit pe limba, atât de aproape am fost de Peștele acela! Am ridicat și flori și vreascuri erau multe, destule sa prăjească o balena de-ar fi muscat la mămăliga.

Sunt filme in care imaginea e rulată cu încetinitorul pentru a dramatiza o scena și asta este exact ceea ce trebuie sa facem acum: sa rămân cu un picior in aer, cu unul pe pământ, cu flori și spini și vreascuri grămada peste mine privind cum, la distanță, pe marginea lacului, cei doi, își scot in fuga chilotii, ii arunca pe mal, rad in hohote și sar in balta.

A fost prima și ultima data când am mers la pescuit.